Iarina Taban

După căderea comunismului, imaginea copiilor români din orfelinate a șocat întreaga lume. România mai are până să poată oferi copiilor din medii dezavantajate asistența necesară prin intermediul sistemului său instituțional de asistență. Iarina înțelege vulnerabilitățile profunde ale sistemului și schimbă mentalitatea asupra modului în care societatea ar trebuie să se îngrijească de copiii proveniți din medii dezavantajate. Ea a construit echipe autonome de mentori care oferă cadrul unei legături emoționale de care copiii au nevoie, bazându-se pe calitățile acestor copii, eliminând stigmatul și preocupându-se de creșterea și bunăstarea acestora.

România are unul dintre cele mai mari sisteme de asistență instituționalizată din Europa Centrală și de Est, aici funcționând în continuare orfelinate depășite de vreme. În acest context, Iarina și-a dat seama că factorul esențial pentru ieșirea din ciclul de sărăcie și traumă al copiilor instituționalizați este dezvoltarea încrederii și formarea de legături sănătoase cu adulți implicați, pe măsură ce cresc. Conștientă că acest lucru nu se întâmplă în cazul tuturor angajaților din cadrul centrelor de plasament, Iarina, care a experimentat direct puterea voluntariatului, a construit la nivel național o echipă de echipe formată din persoane care timp de cel puțin 8-12 luni se implică pentru a crea în mod eficient acele legături umane care le lipsesc acestor copii. Iarina a descoperit o soluție care schimbă sistemul, care nu doar că adresează criza de asistență cu care se confruntă copiii din aceste instituții, dar acceptă și transformă cultura acestor instituții pentru a asigura dezvoltarea acestei noi abordări.

În ceea ce privește copiii, Iarina a observat că aceia care sunt în grija statului nu sunt pregătiți pentru a trăi o viață liniștită și decentă, trăind mai degrabă mai multe traume în interiorul instituțiilor, rate scăzute de educație și o lipsă de integrare în contexte sociale în afara instituțiilor. Publicul larg și angajații centrelor de îngrijire de stat își asumă răspunderea în ceea ce privește îngrijirea fizică și educația copiilor, dar nu și răspunderea pentru bunăstarea emoțională sau fericirea acestora. Iarina încearcă să schimbe sistemul prin schimbarea mentalității oamenilor care lucrează în sistem - atât în plan rațional cât și emoțional, implicând în același timp cetățenii ca motoare ale acestui proces.

Românii au o lungă istorie în ceea ce privește lipsa voluntariatului și percepția acestuia ca fiind, cel mult, un angajament pe termen foarte scurt, în special pentru chestiuni publice sau comunitare. Iarina a reușit să valorifice interesul tot mai mare al cetățenilor pentru sprijinirea copiilor instituționalizați și i-a determinat pe aceștia să facă voluntariat, unii pentru prima dată. Astfel, Iarina creează acele legături esențiale de lungă durată între voluntari, modele de adulți și copii. În sistemul de îngrijire, ea a adăugat un nou rol atât de necesar în viața copiilor: un mentor. Alături de psihologi și alți profesioniști, mentorii sunt susținuți și instruiți cu privire la modul în care să întărească încrederea și să creeze legături pe termen lung care să reziste chiar și după ce copiii ies din sistemul de îngrijire de stat. Mentorii devin promotorii schimbării, care mută atenția instituțiilor de la nevoile imediate ale copiilor (de exemplu: hrană, adăpost) la nevoile profunde care stau la baza dezvoltării lor (de exemplu: legături emoționale, învățare personalizată). Pentru a pătrunde în sistem și a garanta că demersul de crearea a legăturilor devine important pentru educatorii care se tem să încerce ceva nou, Iarina se asigură că aceștia pot fi, în egală măsură, susținuți în munca lor, că pot fi motivați și că li se stârnește dorința de a se deschide din toată inima și de a se considera educatori și persoane de sprijin emoțional, și nu „paznici de închisoare” sau de formatori pentru activități generatoare de venituri.

În perioada comunismului, familiile sărace erau încurajate să-și lase copiii (mai ales cei cu dizabilități) în grija statului. Până în 1989, existau peste 100.000 de copii în instituții cu condiții precare, și peste 16.000 de copii mureau anual de afecțiuni tratabile sau alte cauze. Chiar și atunci când condițiile au fost relativ îmbunătățite, instituționalizarea a avut în continuare un impact puternic asupra sănătății, dezvoltării și stării psihice a copiilor. Deși în ultimii 30 de ani s-a înregistrat un progres semnificativ în ceea ce privește reducerea numărului de copii instituționalizați, România are, în continuare, cel mai mare sistem alternativ de asistență din regiune. Datorită faptului că preocuparea centrală este pentru nevoile lor de bază, copiilor și tinerilor din sistemul de asistență le lipsește componenta legăturii umane și a asistenței individuale cu ajutorul cărora pot deveni persoane funcționale și independente. În 2018, 58.529 de copii erau instituționalizați, dintre care 18.000 erau în plasament temporar, 13.900 locuiau cu rudele, 4.800 cu alte familii iar 18.500 erau în centre de stat. Doar aproximativ 3.000 dintre acești copii puteau fi adoptați. 32% dintre acești copii ajung în această situație din cauza sărăciei și 25% din motive de abuz sau neglijență.

Copiii instituționalizați suferă de trauma abandonului și au tendința de a replica acele comportamente care le dovedesc că nu sunt doriți și demni de iubire. Mai ales în cazul orfelinatelor care se confruntă cu situația personalului redus din cauza numărului mare de copii (de obicei 30-40 de copii per instituție), copiii dezvoltă trauma pe parcursul adolescenței, când devin, la rândul lor abuzatori și dezvoltă relații periculoase, atât romantice cât și de prietenie, cu cei din jurul lor. Le lipsesc competențele de viață de bază pentru a deveni cetățeni cu drepturi depline, și nu beneficiază de susținere pentru a-și găsi un loc de muncă sau pentru continuarea studiilor. 65.9% dintre copii părăsesc sistemul fără a avea o ocupație. Numai 15% dintre copiii care părăsesc sistemul continuă o formă de educație, și asta numai dacă au susținerea unui adult prezent în viața lor. Ciclurile de sărăcie și traumă continuă și în afara sistemului, deoarece sunt ținte ușoare pentru traficul de persoane, traiul pe străzi, și, adesea, atunci când au la rândul copii, îi abandonează.

Societatea comunistă era una colectivă, individualismul fiind văzut ca o abatere care trebuia îndepărtată. În condițiile unui totalitarism ostil, s-a dezvoltat o formă de individualism, similară egoismului. Aceasta a permis supraviețuirea cetățenească, dar a și intensificat neîncrederea în semeni (colegi, vecini sau membri ai familiei). Acest tip de individualism nu a dispărut, și, deși România a experimentat manifestarea unei forme de democrație, oamenii au, în continuare, o dorință profundă de a face lucrurile pe cont propriu, de a nu colabora și de a se îngriji îndeosebi de posesiunile lor. Implicarea în acțiunile sociale era obligatorie în perioada comunistă (de exemplu voluntariatul în cadrul sărbătorilor naționale). Astfel, românilor le-a lipsit dorința proprie de a contribui, iar voluntariatul este perceput ca fiind pierdere de vreme, cei implicați în astfel de acțiuni fiind considerați „proștii satului”. Mai ales în orașele mici, unde e nevoie de mai mult timp pentru schimbarea mentalităților.

Deși nivelul de corupție este în scădere, instituțiile statului sunt în continuare extrem de politizate, ineficiente și inoculează o cultură a fricii, în care totul trebuie să arate bine pe hârtie, în caz contrar, existând riscul pierderii locului de muncă. La nivelul centrelor de plasament, cultura fricii și a neîncrederii este evidentă în rândul angajaților, care sunt închiși în propriile mentalități ermetice și greu accesibile. Ei trebuie să redacteze rapoarte perfecte care să reflecte condiții perfecte pentru ca directorii centrelor de plasament să poată beneficia de fonduri. În același timp, educatorii își percep slujba ca fiind o activitate generatoare de venit stabil, și mulți nu au pregătire în zona lucrului cu copii traumatizați si nu beneficiază de supervizare si sprijin. În consecință, dezvoltă propriile traume, care se adaugă fricii de a adresa problemele din cadrul instituției și de a încerca noi procese sau activități. În plus, există un dezacord între fișa postului unui educator și varietatea și profunzimea nevoilor copiilor. Copiii își exprimă nevoia de afecțiune, înțelegere și comunicare din partea educatorilor, dar angajații nu petrec suficient timp cu copiii și nu-i implică în pregătirea activităților zilnice și planurilor de dezvoltare.

Având 5.000 de copii care intră anual în sistemul de asistență socială, România se confruntă cu dificila sarcină de a susține procesul de dezvoltare al fiecărui individ. Schimbarea necesară pentru ca acești copii instituționalizați să devină indivizi independenți și conștienți de sine implică comportamentele, atitudinile și relațiile oamenilor din sistem și din societate vis-a-vis de acești copii. Iarina are în vedere o schimbare sistemică, fiind totuși realistă în ceea ce privește viteza acestei schimbări și prezenta rezistență la schimbare din cadrul sistemului. A construit sistematic relații individuale cu directorii mai multor orfelinate. A oferit pregătire educatorilor din orfelinate și încearcă să schimbe sistemul din interior, păstrând o abordare apolitică.

Copiilor din centrele de plasament le sunt asigurate nevoile de bază (hrană, îmbrăcăminte și educație de bază), însă, de cele mai multe ori, planurile pentru o dezvoltare mai cuprinzătoare a acestora rămân doar la nivel teoretic. Iarina este conștientă de faptul că procesul de asistență pentru copiii cu traume din medii dezavantajate ar trebui să conțină componenta umană și să fie personalizat, o abordare pe care sistemul prezent se chinuie să o ofere. Dincolo de competențe și cunoștințe, copiii au nevoie de o persoană care să-i asculte, să le asigure satisfacerea nevoilor particulare, să-i facă să se simtă importanți, iubiți. Reușita intervenției Iarinei a necesitat implementarea unei metode simple, dar practice, prin care copiii să beneficieze de atenția de care au nevoie.

Astfel a luat naștere programul Ajungem Mari. Un proces prin care grupuri de două persoane își dedică 2 ore pe săptămână pentru cel puțin 8 luni, în calitate de mentori. Deși 8 luni pare o perioadă foarte scurtă pentru manifestarea unei schimbări, dat fiind nivel scăzut al voluntariatului, aceasta a devenit o strategie pentru a atrage oamenii și peste 50% dintre ei continuă să fie mentori mult după această perioadă, ajungând până la 3-5 ani. Prelungirea vine dintr-o motivație interioară și din dorința de a contribui la o schimbare de amploare a sistemului.

Deși implicarea civică nu este un comportament foarte popular în România, Iarina se bazează pe avântul crescând al românilor de a contribui la o societate mai bună, oferind o experiență de mentorat care adresează în profunzime nevoile copiilor din orfelinate. Anual, între 2.000 și 3.000 de persoane (cu vârste cuprinse în 16 și 65 de ani) se înscriu în program. Ei trebuie, însă, să parcurgă o fază obligatorie de pregătire, inclusiv o evaluare psihologică, o sesiune de 8 ore în care sunt instruiți privind modalitatea adecvată de interacțiune și comunicare cu copiii, crearea de activități educaționale pentru ei și gestionarea situațiilor tensionate (de ex. certuri între copii) și teste finale de evaluarea a comportamentelor, dacă au tendința de a-i încuraja sau judeca pe copii. La finalul acestui proces, aceștia semnează un contract de voluntariat și sunt introduși în comunitățile naționale de mentori. Mentorii au libertatea să inoveze, să fie creativi în munca lor, respectând totodată reglementările instituțiilor, protocoalele implementate și principiile financiare (ex.: fiecare activitate și programul voluntarilor trebuie aprobate de către DGASPC sau directorul centrului de plasament).

Comunitățile județene de mentori au un nivel ridicat de autonomie, organizându-se singure în funcție de nevoi: unele au coordonatori atât la nivel județean cât și la nivel de centru de plasament, altele numai la nivel județean. Au grupuri private în care publică informații după fiecare interacțiune cu copiii, deoarece învățarea de la egal la egal este elementul central la nivel local. Împreună, aceștia formează o familie care își oferă toate resursele pentru adresarea nevoilor copiilor. Unii mentori adoptă copii, alții își schimbă carierele devenind educatori, psihologi, terapeuți pentru copiii dezavantajați și mulți sunt persoane esențiale în viețile tinerilor atunci când aceștia părăsesc sistemul de îngrijire de stat. Mai mult, aceștia sunt plasați astfel încât, în situația în care unul dintre ei trebuie să-și întrerupă activitatea, legătura cu copiii să continue, urmând ca, la momentul potrivit, să existe și o încheiere, care să permită o separare sănătoasă. Mentorii le spun copiilor ce iubesc și apreciază la ei și îi asigură că nu au nicio vină, evitând astfel traume de separare suplimentare.

Începând cu ajutorul pentru temele de la școală, copiii dezvoltă încredere și sunt mai deschiși la a-și împărtăși nevoile și dorințele. Dat fiind că fiecare copil are propriile traume și nevoi de dezvoltare, Iarina a construit o rețea de profesioniști (psihologi, logopezi, formatori profesionali) în cadrul organizației, ale căror competențe pot fi folosite ori de câte ori un mentor consideră de cuviință. Pentru pasiunile specifice, mentorii împreună cu echipa Ajungem Mari explorează oportunitățile locale de care copiii pot beneficia (cursuri de teatru, școala de circ, lecții de canto și dans, sport, robotică), și, în măsura posibilităților, copiii au activități în afara centrele de plasament, tabere de vară, excursii și alte activități sociale ( în 7 ani, s-au desfășurat 3.028 de activități sociale și 24 de tabere de vară). În timpul pandemiei, copiilor li s-au oferit cursuri online, inclusiv dans, teatru, canto și robotică, printre altele. În situația în care majoritatea copiilor care părăsesc sistemul instituționalizat nu sunt capabili să ia decizii referitoare la viața lor, Iarina și-a sporit eforturile în această direcție, oferind tinerilor șansa consilierii vocaționale, vizite la diferite locuri de muncă, pentru explorarea diverselor meserii, cursuri de instruire profesională, asistență în dobândirea permisului auto de conducere. În plus, Iarina a colaborat cu alte organizații publice și ale societății civile pentru a lansa un ghid de viață independentă, care să fie folosit de către mentori și educatori, și de către copii, în mod direct. Ghidul include aspecte legale importante care ar putea facilita tranziția copiilor din sistemul instituționalizat, și care nu le sunt oferite în prezent (e.x.: tinerii pot sta în centrele de îngrijire până la vârsta de 26 de ani dacă studiază sau au un loc de muncă).

În total, sunt adresate nevoile a 2.500 de copii, 682 de copii parcurgând cursuri vocaționale, 136 beneficiind de terapie, și 42 de copii beneficiind de servicii de logopedie. Până în prezent, Iarina a implicat 8.500 de voluntari, care au dedicat copiilor un total de 490.400 de ore. Cei care trăiesc experiența de a fi mentor devin nucleele implicării civice din comunități, inițiativa lor având un efect în lanț, prin faptul că atrag mai multe persoane care își doresc aceeași experiență. Mișcarea crește tot mai mult, Iarina reușind mobilizarea a 10.900 de donatori, 775 de persoane donându-și ziua de naștere sau participând la evenimente în scopul strângerii de fonduri pentru programul Ajungem Mari. Intervenția implică peste 220 de structuri de asistență (centre de zi, orfelinate, asistenți maternali) iar copiii încep să-și descopere punctele tari, își îmbunătățesc abilitățile de comunicare șă-și exprimă sentimentele într-un mod mai empatic; încep să-și facă prieteni la școală și au dorința de a reuși în viață. Doi dintre copiii care au trecut prin programul Ajungem Mari au devenit, la rândul lor, mentori.

Pentru a penetra în profunzimea sistemul și a lucra la nevoile de schimbare pe termen lung, Iarina ajută sistemul, transformând, în același timp, cultura asistenței sociale în orfelinate. Pe lângă cele minim 2 ore/săptămână alocate lucrului cu copiii, fiecare mentor alocă o oră suplimentară activităților birocratice, care, pe lângă pregătirea materialelor și activităților pentru copii, includ și redactarea unui raport care permite monitorizarea situației fiecărui copil, totul fiind centralizat de echipa Iarinei. Limbajul de raportare a ajutat-o pe Iarina în construirea unei relații puternice cu 23 de DGASPC-uri, fapt care-i permite echipei ei să fie prezente în orfelinate, și ajută angajații temători să se simtă mai siguri în munca lor.

Empatia Iarinei nu este doar pentru copii, ci și pentru personalul traumatizat din cadrul acestor instituții cu probleme. Referitor la aceștia din urmă și pentru a sistematiza practica relaționării cu copiii, a trebuit să pătrundă și mai adânc în sistem și să ofere o îndrumarea aproape pastorală întregului personal al instituțiilor de asistență socială, în special educatorilor, care suferă de singurătate și duc lipsa sprijinului instituțional. Adresarea fricii resimțite de către educatori și sprijinirea lor în adresarea propriilor traume sunt esențiale pentru munca ei. Scăpând de inhibiții, aceștia sunt liberi să aibă cu adevărat grijă de nevoile copiilor, promotori ai schimbării în cadrul sistemului. Pandemia i-a făcut pe educatori să participe la sesiunile de instruire oferite de echipa Iarinei pe aceleași subiecte în care sunt pregătiți mentorii (între 500 și 900 de persoane au participat la cursurile lor online). În plus, educatorii sunt invitați pe grupuri de suport online, asemănătoare celor ale mentorilor, unde, pe lângă împărtășirea experiențelor, pot accesa și servicii de consiliere terapeutică. Deși unii participanți urmăresc doar obținerea unui certificat de absolvire prin aceste cursuri, există și persoane care își sacrifică vacanțele pentru a învăța ceva ce nu-i învață nimeni altcineva. Iarina vede în procesul de învățare online șansa pentru o implicare mai profundă a mai multor angajați din serviciile de asistență socială în munca lor, dezvoltarea unei relații mai bune între aceștia și mentori și crearea unui mediu cu o mai mare componentă umană pentru copii. Schimbarea nu poate veni numai din exterior; trebuie să vină- sau cel puțin să fie acceptată- de persoanele din interior. Acest ultim pas este esențial pentru a se asigura că progresul realizat de-a lungul timpului poate fi dezvoltat, și că transformarea centrelor de asistență este una permanentă.

Ce a început ca un proiect bazat în București, a crescut de la an la an, ajungând în prezent în toate marile regiuni ale României. Chiar și organizații din Republica Moldova și-au exprimat interesul în răspândirea acestei noi abordări. Acum că există rețele naționale de mentori, Iarina se concentrează pe dezvoltarea domeniului și pe adresarea sistematică a numeroaselor provocări cu care se confruntă cei care au rolul de mentor. Iarina și coordonatorii săi naționali dezvoltă structuri de suport, având instrumentele necesare pentru adresarea deplină a nevoilor copiilor. De la sesiuni de pregătire de nișă privind siguranța online, educație civică, financiară sau sexuală, la spațiu de resurse pe pagina de internet, o rețea de psihologi care oferă sfaturi și ponturi, idei de activități pentru copii și sfaturi pentru situații mai dificile.

Provenind dintr-o familie educată, și fiind sigură la părinți, Iarina a beneficiat, de asemenea, de o educație bună. În liceu, scria povești scurte și a primit premiul Uniunii Naționale a Scriitorilor pentru prozatori debutanți. Deși voia să studieze literatura, părinții au îndrumat-o spre studii care să-i asigure câștigarea unui venit, astfel că a ales marketingul. Și-a început munca de voluntariat la evenimente în perioada liceului și ulterior, a devenit coordonator de voluntari în primul an de facultate. Într-o țară în care voluntariatul nu era văzut ca o activitate respectabilă, pentru Iarina, acela a fost momentul în care și-a dat seama de schimbarea din societate și de avântul crescând pe care l-a luat voluntariatul. Acela a fost momentul în care s-a gândit pentru prima dată la faptul că masa aceasta critică de oameni și-ar putea canaliza energia pentru ceva mai însemnat.

În 2013, în timp ce lucra în cadrul departamentului de relații publice la un centru educațional, angajatorul ei a avut ideea accesării de fonduri europene pentru organizarea unui proiect pentru copiii din medii defavorizate. Iarina a participat la un program de instruire Erasmus + despre scrierea de proiecte, în cadrul căruia se foloseau metode de educație non-formală, acestea din urmă deschizând pentru ea o nouă perspectivă asupra educației. Compania deținea și un ONG iar Iarina s-a ocupat de proiectul pilot, în cadrul căruia a recrutat, instruit și coordonat 27 de voluntari pentru a preda limba engleză folosind metodelor non-formale, în centrele de zi pentru copiii din medii defavorizate din București. Voluntarii, liceeni, lucrau 2 ore pe săptămână cu același grup de copii și-i învățau exclusiv limba engleză, dar au observat impactul muncii lor: stimă de sine îmbunătățită, îmbunătățirea cunoștințelor de limba engleză, motivația de a învăța, îmbunătățirea abilităților de socializare. Numărul voluntarilor a crescut (27 în vară, 60 în toamnă și 120 în primăvară), iar proiectul s-a extins în alte 3 județe. Iarina și-a dat seama de marele potențial al proiectului, însă focusul angajatorului era asupra companiei, activitatea asociatiei fiind pe plan secund. Astfel că Iarina a decis să își dea demisia și să încerce o colaborare cu un alt ONG care să îi susțină ideile și proiectele.

Colaborarea a fost foarte scurta, Iarina negăsind nici aici susținerea pe care o căuta, așa că a decis să o ia de la capăt pe cont propriu, cu doar 150 de euro în cont, dar având libertate deplină pentru implementarea ideilor ei creative și un grup de prieteni apropiați care s-au oferit să o ajute. Iarina a avut primul contact cu centrele de plasament la vârsta de 25 de ani. A fost șocată de țipetele neîntrerupte ale unui băiat de 3 ani, abandonat la naștere, și care fusese recent abandonat de un asistent maternal. Au uimit-o suferința și singurătatea acestor copii, majoritatea incapabili să exprime aceste sentimente. Această experiență a contribuit la decizia ei de a crea un program care să umanizeze procesul de îngrijire pentru copiii traumatizați, din medii defavorizate.